Pe bune, chiar i s-a întâmplat asta lui Andrei. Nu a fost deloc amuzant, dar s-a întâmplat, în mai 2021. Andrei avea 2 ani și vreo 9 luni. Pur și simplu, în toiul nopții s-a rostogolit pe pat și a ajuns pe jos. Da, nu am reușit să îl conving să doarmă el la perete și Ștefania la margine și sincer nu m-am gândit că s-ar putea întâmpla ceva de genul acesta. Erau primele nopți în care cei doi copii dormeau singuri în cameră. Stăteam cu ei până adormeau, apoi mergeam în celălalt dormitor, la Alin.
Și deci, pe la ora 2 noaptea ne-au trezit urletele lui. Plângea că îl doare mâna, ne arăta umărul, dar nu pricepeam. Ne-am zis că e sperietura, nu se odihnise bine. Patul nu e foarte înalt, să ne înțelegem. Dar el continua să plângă. Eram gata să plec cu el la spital, când a adormit la mine în brațe. L-am lăsat să se odihnească, cu speranța că era doar obosit.
Dar nu, dimineață, a luat-o iar cu plânsul că îl doare. Măcar se odihnise. Am plecat așadar cu el la spital, i-au făcut radiografie și da, avea clavicula în partea stângă ruptă. O lună a trebuit să stea cu brațul imobilizat în ghips. Mă simțeam atât de vinovată…
Câtă răbdare a avut micuțul să aștepte câteva ore să intre în cabinet la doctor (de două ori, că nu i-a pus ghipsul din prima, ci după două zile în care brațul a fost imobilizat doar cu fașă). Și apoi câtă răbdare să stea așa în ghips, cu tot trunchiul cuprins în ghips. S-a obișnuit destul de repede, se adaptase și cumva reușea să facă cam orice făcea și înainte de căzătură. Spre finalul celor 4 săptămâni începuse să spună că îl doare. Asta pentru că, desigur, se iritase de la transpirație și îl ustura. Încercam să îl mângăi în vreun fel, să îi alin durerea. Era bine, că totuși nu era atât de caldă vremea, consideram eu atunci.
Dar a venit și ziua când a scăpat de ghips. Era atât de iritat dragul de el la îndoitura cotului că nici nu își mișca mâna de teama durerii. Crema de gălbenele și o cremă cu panthenol au fost de ajutor. Mi-au spus că e refăcut (nu i-au mai făcut radiografie), dar să am grijă să nu cadă. Sigur că am grijă să nu cadă! Sau, cel puțin, încerc, ca orice părinte. Dar de atunci a dormit mereu la perete. Încă ține minte că a avut ghips la mână. Ștefania desenase o carte cu amintiri (așa o numea ea) și acolo îl desenase pe fratele ei cu mâna în ghips. A fost o experiență pe care sper să nu o mai repetăm. Ștefania spunea atunci: ”mai bine cădeam eu în locul lui, sigur nu mi s-ar fi întâmplat asta și nu aș fi plâns atât”. A înțeles draga de ea de ce mergem mai rar în parc la locul de joacă (pentru că nu puteam merge cu Andrei), dar sigur găseam alte locuri unde puteam merge cu toți patru. Ce ironie, ambii mei copii au avut fractură de claviculă. Ștefania la naștere, Andrei căzând din pat.
Părințeală 