Micuța mea copil mare a împlinit 5 ani. E o mână de om, vorbăreață, cu poftă de cunoaștere, cu tot mai multe provocări. E grijulie cu fratele ei, dar are și momente de gelozie. Gelozie exprimată prin faptul că vrea să adoarmă în brațele mele, deși asta nu se poate având în vedere că Andrei adoarme la pieptul meu, iar noi încercam să îi punem la culcare pe amândoi o dată.
Sunt 5 ani de atunci. 5 ani de când nu mai contez doar eu, ci o parte din mine a căpătat chip și suflet. Au trecut 5 ani în care, zilnic, cineva are nevoie de mine. Sau cel puțin așa vreau să cred. A crescut, e capabilă să facă multe lucruri singură, am încredere în ea că e descurcăreață. Mă uit în urmă și parcă au trecut atât de repede. Nu știam pe 19 februarie 2015 cum mă voi descurca. Aveam ghemotocul de om de o zi în brațe, emoții, stări diverse. Nu aveam un plan cincinal, și uite, că a apoi a mai venit un pui de om.
Au fost multe provocări și emoții, griji, bucurii și așteptări. Am ajuns zilele în care fetița mea îmi face complimente, îmi mulțumește pentru lucruri nemateriale pe care i le ofer. Abia când îmi văd copiii cum cresc îmi dau seama cum trece timpul, cum nu mai e vorba doar despre mine, e vorba de responsabilitate. Și vreau să îmi demonstrez mie că pot.
Am întrebat-o pe Ștefania ce își amintește de când Andrei nu era. Era micuța, avea trei ani și jumătate când s-a născut Andrei. Nu e de mirare că își aduce aminte doar că era bucuroasă că o să aibă un frățior.
Părințeală 