Au trecut doi ani de atunci. De la nașterea lui Andrei. Mi-am amintit zilnic de cât de mult ne-am temut pentru el, și de cât ajutor am primit. Oameni cu har de la Dumnezeu au fost alături de noi și pentru asta le datorez o viață. Mi-am găsit resurse să scriu aceste rânduri, pentru mine, pentru el când va mai crește.
Venirea lui Andrei pe lume nu a fost chiar ușoară. Zilele de după naștere au fost de-a dreptul cu toate șansele să pic într-o depresie. Aveam totuși nevoie să fiu puternică. Să îmi țin prima dată băiatul în brațe ca să îl duc să îi facă ecografie și radiografie nu a fost tocmai ce îmi doream.
În timpul sarcinii, prin săptămâna 26 (parcă) în urma unui control de rutină la spital, doamna doctor a văzut că ceva nu era în regulă cu bebe în burtică. Burtica lui nu arăta cum ar fi trebuit. Următoarele 2 săptămâni până la următorul control au fost crunte. Ne încurajam că va fi bine, că Andrei se va dezvolta cum trebuie. Dar nu, următorul control a confirmat bănuielile doamnei doctor Calapod. Intestinele lui nu erau dezvoltate cum ar fi trebuit. Diagnostic: atrezie intestinală. Scenariul 1: după naștere, cu ceva tratament s-ar fi putut rezolva. Scenariul 2: operație. O operație la un pui de om abia ieșit din pântecele mele ca să îi taie bucata de intestin care nu se dezvoltase. Atrezie intestinală. Nu auzisem de așa ceva și mă întrebam cu ce am greșit? Ce am făcut greșit ca Andrei să sufere? Zic că am o alimentație sănătoasă, cu unele excepții, am mers regulat la controale, am făcut analizele recomandate în timpul sarcinii. Prea multe informații nu am găsit. Doamna doctor m-a încurajat să o întreb orice nelămurire am, că nu însemna cu siguranță operație, că s-ar fi putut rezolva altfel, că va fi bine. Speram să fie așa. Nu am vrut să mai spun nimănui. În sufletul meu speram ca doctorița se înșală, că nu a văzut bine. Am mers apoi cam săptămânal la control și același lucru se vedea. O burtică dilatată a bebelușului. Ascultam ce explicații îmi dădea doamna doctor, nu înțelegeam sau nu voiam să înțeleg. Eu aveam încredere în bebelușul meu, îl simțeam cum se mișcă, cum nu are stare. Nu, nu putea să ni se întâmple nouă asta. Micuța Ștefania m-a întrebat odată, în ziua unui control: „iar o să plângi când îl vezi pe Andrei?” Mergea și ea cu mine, se speria când auzea cum îi bate inimioara.
Au trecut doi ani de atunci. Și dacă nu ar avea semnul de pe burtică nu ai crede că a trecut printr-o operație la 24 de ore de la naștere. Andrei a decis să vină pe lume, să ne cunoască pe 28 august 2018. Era într-o marți seara când am simțit că ceva e altfel cu burtoiul meu, așa ca am plecat la spital, teoretic doar la control, doctorița „mea” (de suflet) fiind de gardă. Următoarea săptămână, luni, ar fi trebuit să vină Andrei pe lume, prin cezariană. Deși o născusem cu destulă ușurință natural pe Ștefania, doamna doctor îmi recomandase cezariana pentru a nu-l supune pe bebe unui efort, având în vedere afecțiunea lui. Aveam la mine cele necesare pentru internare, așa că am urcat și în vreo 30 de minute deja eram în sala de operație, cu rahianestezie. Aveam inima cât un purice, cu toate că doamna doctor îmi explicase cum va decurge totul, eram speriată. Și acum o văd în fața ochilor pe infirmiera/moașa care mă ținea de mână în timpul anesteziei și îmi făcea semn să mă relaxez. La 20:40 Andrei a venit pe lume.
Am reușit să îl văd prima dată pe Andrei a doua zi după ce am fost operată de cezariană, după ce am ieșit de la Terapie Intensivă și înainte ca el să fie dus la Iași (medicul care l-ar fi putut opera în Bacău era în concediu în săptămâna aceea). Ca orice mamă care își vede puiul în suferință, evident că nu îmi puteam stăpâni lacrimile. Și mi-au rămas în minte cuvintele doctoriței de la Neonatologie ( dr. Apostol): ” hai nu mai boci, că știai că are o problemă!”. De parcă asta ar trebui să liniștească o mamă care a născut de câteva ore și își vede bebelușul așa. Da, a fost un mare avantaj, datorită profesionalismului medicului care mi-a urmărit sarcina, dr. Roxana Calapod, să știm că bebelușul are probleme. Altfel, în necunoștință de cauză, altele ar fi putut fi urmările.
Alin urcase la el imediat după naștere și mi-a trimis poze. Era în incubator, cu tub de drenaj în guriță, înfășat și rotunjor cu cele 3 kilograme și 400 de grame ale lui. În rest, am stat în salon, fără el, încercând să mă recuperez, în timp ce puiul meu era plecat la Iași. Alin a plecat a treia zi după naștere la el, cu Ștefania după el să vadă, să afle care e starea lui. Am vrut să o ținem pe Ștefania alături de noi, deși am fi avut varianta să stea cu mama cât timp eu eram prin spital(e). Cu asta simt că l-am privat pe Andrei de legătura cu noi. Poate ar fi fost bine să fie cineva cu Andrei în spital. Înțelesesem atunci că nu ni se va permite să ne internăm cu el. Deși, gândind apoi limpede, nu avea rost asta. Dar asta a fost atunci. Am vrut să fie și Ștefania cu noi, pe cât se poate, să nu se simtă dată la o parte, că noi îi acordăm atenție doar lui Andrei. Alin a vorbit cu medicul care l-a operat pe Andrei. Pentru că deja îl operase domnul doctor Roșca Adrian de la Spitalul de Copii Sfânta Maria din Iași. A lucrat Dumnezeu prin mâinile lui. Andrei era pe ATI, se recupera. Mi-a trimis din nou fotografii și filmări cu el. O imagine grea să îmi văd copilul așa, avea doar două zile și eu eram departe de el. El nu mai ține minte asta acum, dar sper să înțeleagă când va crește mai mare și vor apărea întrebările.
Alin s-a întors acasă cu Ștefania, Andrei mai urma să stea 10-20 de zile, după cum îi spuse medicul, în funcție de cum evolua. Îi arătase și o fotografie din timpul operației, fotografie pe care am văzut-o și eu apoi.
Alin venea în fiecare zi cu Ștefania la mine, într-o dimineață au venit chiar să luăm micul dejun împreună. A venit cu tot tacâmul de acasă: cafea și croissat pentru noi, lapte cu cereale pentru Ștefania. A fost un gest minunat din partea lui.
Sâmbăta eu am plecat acasă din spital, cu recomandarea doctoriței ginecolog să aștept măcar până luni să ma recuperez, să nu plec la drum lung. Și asta a fost ciudat, să ajung acasă cu pântecul gol și cu brațele goale… Nu vedeam ora să mă pot mișca mai bine și să pot pleca la copilul meu. A fost groaznică recuperarea după cezariană. În seara aia, prietenii noștri s-au gândit că mi-ar face bine să îmi văd totuși băiatul. Așa că s-au organizat, iar duminică ne-am dus, cu două mașini, la Iași. Eu, pe scaunul din față, cu scaunul rabatat cât am putut pe spate ca să fie operația bine.
L-am văzut pe Andrei, i-am vorbit. Era acolo, închis într-o cutie, dormea. Asistenta ne-a atenționat să nu îl trezim că abia au reușit să îl liniștească, că e un copil agitat. Nu aș fi vrut să fie nimeni în situația asta, dar nu știu cum ar sta liniștit un adult cu durere și fără posibilitatea de a se exprima decât prin plâns. Nu știam ce să îi spun, voiam să îl țin în brațe, să mă simtă că am venit la el, că sunt tot eu, cea pe care o știa. Dar el era în incubator, cu tubulețe și firicele. Iar eu nu eram în stare să fiu acolo. Andrei era hrănit doar intravenos, primea doar câte 2 ml de apă la două ore. Eu încercam să îmi mențin lactația, să am cu ce să îl hrănesc când se va putea, pompam laptele la fiecare două ore. Am plecat cu promisiunea că revin marți, ca să stau cu el. M-am simțit ca o mamă care își abandona copilul, dar care voia să îi fie ei bine ca să se poată îngriji de puiul ei. Ca în avion când ți se apune că tu ai prioritate să îți pui masca ție și apoi copilului în caz de…
Revin cu partea a doua. Acum mă duc să îmi strâng copilul în brațe și să îi spun cât sunt de recunoscătoare că îl am sănătos și așa nagâț cum e el. El care acum câteva zile mi-a luat placa de păr de pe dulap și a băgat-o singur-singurel în priză, iar apoi a stat două ore cu degetul mare de la mâna dreaptă sub jetul de apă.
Părințeală 