Băiețelul meu preferat, tu copil puternic în ai cărui ochi văd curiozitatea, inocența și blândețea, ești exemplul meu de tărie, ești dovada că minunile există. Pentru tine nu m-am oprit din agitația zilnică pe cât mi-aș fi dorit, uneori simt că nu ți-am dat toată atenția pe care ai fi meritat-o, că ar fi trebuit să fac mai multe pentru tine, au trecut patru ani atât de repede și parcă nu au fost suficienți să mă bucur de tine bebeluș. Dar ai fost privilegiat, ai fost acolo mereu, ai luat toate lucrurile, toate experiențele ca pe ceva normal, ai tras învățămintele din ceea ce ai văzut la sora ta. Am regretat zilele în care nu am fost alături de tine, primele tale zile pe lumea asta, încă le simt ca pe o ruptură în relația noastră. Dar am o scuză. Până nu te-am avut în brațe, până nu ți-am atins pielea fină și nu ți-am mângâiat căpșorul nu am simțit că te-ai născut. Încă erai în pântecele meu așteptând să te faci bine.
Citește mai mult: Gânduri de noiembrieAcum ești cel mai dulce copil, perfect în mintea și inima mea. Ești atât de diferit de sora ta, mai insistent, mai încăpățânat și mă faci de atâtea ori să cedez rugăminților tale. Ești atât de stăruitor încât cu greu pot să te refuz. Când îți văd zâmbetul acela larg, cu ochișorii tăi mari, inima stă să îmi bubuie de plină cum e. Și când îmi spui „mămica mea frumoasă” mă atingi la inimioară.
Inevitabil fac comparații între tine și sora ta. Simt că ei i-am dedicat mai mult timp, am avut atâtea gânduri despre ea, atâtea activități cu ea, am căutat atât de multe răspunsuri pentru ea. În schimb tu le-ai avut pe toate astea direct, ai amplificat toate sentimentele mele de mamă, creșterea ta parcă a fost atât de naturală și de lină. Credeam că am atins apogeul meu de mamă cu Ștefania, dar tu ai dublat toată iubirea și emoțiile. Și chiar dacă frica, teama, oboseala sunt și ele prezente, le faci să pălească în fața bucuriilor pe care le implică prezența ta în viața noastră.
Încă am nevoie de voi, nu vreau să creșteți atât de repede. Nu sunt pregătită. E un paradox, zic că vă pregătesc să vă descurcați singuri în viața asta, dar încă nu vreau să puteți face asta. Sigur, sunt mândră de reușitele voastre, de ceea ce puteți face singuri, dar nu vă mai grăbiți așa să creșteți. Vreau să mă mai bucur de voi, de nevoia voastră de mine în preajma voastră. Încă vreau să vă simt căldura corpurilor noaptea, părul vostru care mă gâdilă, coatele și genunchii pe care le împingeți în coastele și în burta mea când dormiți, brațele pe care le puneți în jurul meu si spațiul acela mic pe care mi-l lăsați în pat. Încap, încap oricum, numai să dormiți voi bine, să nu care cumva să vă deranjez somnul dulce și visarea. Și apoi, toate acele discuții dinainte de somn, toate acele întrebări ar putea rămâne nediscutate. Cum aș mai putea lăcrima eu, pe întuneric, la atâtea vorbe de duh pe care le spuneți.
Părințeală 