Știți bancul ăla cu soțul care vrea să ascundă ciocolata de soția însărcinată și o pune pe jos ca ea să nu ajungă? Am cam ajuns și eu acolo. Sunt ultimele săptămâni pe care le avem în trei. Sarcina a ajuns la 36 săptămâni și cândva pe la începutul lunii septembrie (sper nu cu mult mai devreme) o să îl avem în brațe pe Andrei. Îl așteptăm cu drag și cu speranța că va fi bine, într-un fel sau altul. Sunt ultimele zile pe care le petrec cu Ștefania, zile în care îmi fac programul după ea. Nu pot să cred că micuța mea va fi sora cea mare, draga de ea. Din păcate, însă, oboseala și căldura încep să își spună cuvântul și am ajuns la fundul sacului cu răbdare, iar de multe ori ajung să o reped pe Ștefania, fără să mă pot controla. Dar îmi pare așa de rău când o văd apoi supărată, cu lacrimi în ochi și o aud că mă întreabă de sunt nervoasă sau îmi spune că e supărată pentru că am țipat la ea.
Andrei e foarte activ în burtică, are program de mișcare în special seara spre ora de culcare. E un bebe dolofan și se pare că nu vrea să fie mai prejos de Ștefania la greutate. Îl simt diferit față de cum era Ștefania în burtică. Am început să pregătesc bagajul pentru maternitate și parcă nu știu la ce să mă aștept. Mi se pare că am uitat cam tot de cum a fost cu Ștefania. Îmi doresc tot o naștere naturală, fără complicații, ușor ca la Ștefi (spun acum).
Copila are zile în care e cooperantă și zile în care reușesc mai puțin să o mulțumesc. Încerc să ieșim în fiecare zi, noroc de tricicletă, că altfel nu ar merge prea mult pe jos. Mă temeam că își va scoate somnul de prânz, ceea ce mă va obosi foarte tare. Sunt zile în care cu greu reușesc să o pun la culcare, deși e vizibil obosită și irascibilă. Se întâmplă în special în weekend, când suntem toți trei acasă și ar vrea să se joace mai mult. A început să ceară să îi punem desene, preferatele ei sunt cele cu Purcelușa Peppa și Baby Riki. Uneori reușesc să amân să îi pun, alteori face crize de furie pe care mai nou chiar la conștientizează și îmi spune: „ sunt supărată și îmi vine să arunc jucăriile” sau „ sunt nervoasă și m-am lovit pentru că vreau desene”. Chiar dacă îi pun desene, știe că e cu program, 5-10 minute. În 90% din cazuri înțelege că au trecut cele 10 minute ( sau chiar mai mult, seara mai ales) pentru desene și oprește singură (la laptop, de obicei, îi pun), alteori mai dă play pentru două secunde cât să fie ca ea, iar alteori (când poate petrece prea mult timp absorbită de desene) face tărăboi că mai vrea, că s-a uitat puțin. Încerc să stăm cât mai mult afară, prin parc, deși abia vrea să ieșim, iar apoi cu greu plecăm din parc.
Mi-e așa dragă ce frumos se împrietenește cu alți copii, cum vorbește, povestește și se joacă. Sigur, uneori Ferească Dumnezeu să îi ia vreun copil vreo jucărie (pleacă și cu câte un braț de jucării de acasă) din coșul tricicletei. Dar de cele mai multe ori împarte sau face schimb de jucării. Are un bebe răpciugos care a rămas și fără un ochi după o tură la mașina de spălat pe care îl tot cară după ea. Zilnic ne jucăm acasă de-a mama și copilul, când eu sunt copilul, iar ea e mama. Are tot felul de scenarii și vai de mine să nu mă țin de ele. O vreau cât mai pregătită pentru momentul când va veni frățiorul ei și sper să fie bine. Îi povestesc despre cum va fi în speranța că nu va avea un șoc prea mare, deși cred că sunt pregătită pentru schimbări în comportamentul ei. Mă întreabă de cum va ieși bebe din burtică (îi spun că Doamne-Doamne mă ajută și doamna doctor are o trusă specială, că eu o să merg la spital, iar ea va sta acasă cu tati câteva zile și va veni în vizită), mă întreabă ce și cum mănăncă Andrei în burtică. Aseară mi-a spus că are și ea burtică și ducea un pachet de scutece la pântece, apoi a mers cică la spital iar doamna doctor a făcut o magie și a scos bebele. Ne jucam că eu eram sora mai mare, iar ea îmi spunea că nu mai poate să mă țină în brațe că sunt mare și poate să îmi țină doar capul.
M-a întrebat despre moarte. Știe că unul dintre bunicii ei a murit, m-a întrebat unde e, cum a ajuns în cer, dacă o aude, de ce nu îi răspunde, de ce a murit că îi e dor de el deși nu l-a cunoscut. A venit odată și m-a întrebat dacă o să mor și eu, dacă va muri și ea, când vom muri și de ce murim, că ea nu vrea să moară. Crește atât de repede!
Părințeală 